În România, atât la nivel de profesor, cât și la nivel de elev, există o mare diferență între învățământul public și cel alternativ. Într-o lume ideala, dacă am combina cele două variante, pentru o variantă unică și funcțională, am lua tot ce este bun în sistemul public și am mixa cu tot ceea ce oferă bun sistemul alternativ.
Din păcate, diferențele dintre cele două sisteme sunt însă mari, iar sistemul public se arată a fi din ce în ce mai lacunar.

La nivel de elev:
În sistemul de stat, nu copilul ca individ este în centrul atenției, ci grupul de copii, colectivitatea. Copilul nu se dezvoltă în timpii și viteza lui proprie, ci este “mânat” de clasă și de nivelul acesteia. Informația primită este aceeași pentru toți, în același timp și în același fel. Fie că elevul a înțeles sau nu, se trece mai departe.

În alternativ, fie el Montessori, Step by Step, Freinet sau Waldorf, copilul primește informația în timpii lui, doar el singur sau într-un grup mic. Tot ce învață este testat și la nivel practic. Are timp să își “asume” informația primită și să și-o însușească conform propriei sale gândiri și propriului său discernământ.

La nivel de profesor:
În sistemul public, profesorul se adresează frontal, unui colectiv de elevi în jur de 30 la număr. Nu are timp să lucreze individual cu ei, îi tratează ca pe un tot unitar, catalogându-i drept cel mai bun din clasă, cel mai rău, cel mai năzdrăvan, cel mai timid etc. Profesorul stă în fața clasei, la o catedră, nu este pe același plan cu elevul. El dictează, vorbește, explică pentru toți odată, ca și cum toți ar avea exact aceeași minte, același nivel și aceeași înțelegere.

În alternativ, profesorul este un ghid, un îndrumător, umăr la umăr cu elevul. Copiii sunt îndrumați să adune informații despre subiectele discutate, să lucreze în echipă și să pună în aplicare ceea ce au învățat. Profesorul este un model, nu cineva urcat pe un piedestal. El are timp one-to-one cu fiecare elev în parte, predarea făcându-se pe grupuri mici sau chiar individual.

La nivel de mediu, clasă:
În sistemul tradițional, clasa este un spațiu delimitat de bănci, tablă și catedră, un spațiu care nu îți face loc pentru alte activități în afară de aceea de a sta în bancă nemișcat și a lua notițe. Clasa este un spațiu în care copiii își pun amprenta maxim prin a etala pe pereți lucrări făcute la ora de arte. Nu este un mediu care să îi facă să coopereze, ei deja fiind angrenați în grupuri în funcție de cum îi așează profesorul/învățătorul în bancă.

În alternativ, clasa este un mediu deschis, liber, cu măsuțe unde copiii se pot grupa câte doi, trei, patru, sau pot lucra individual. Clasa este a doua lor casă, copiii au responsabilități care îi fac să lucreze împreună, ca o echipă:- unul mătură, altul spală vasele iar altul face curat la materiale. Copiii coexistă ca o mică familie și învață să funcționeze ca atare. Clasa lor este un mediu pe care îl înfrumusețează constant, cu plante, animale de care au grijă și pe care le observă și care fac parte din actul de învățare (ex: în Montessori, copiii au animale în clasă- pești, broaște țestoase, papagali, hamsteri, de care au grijă și cărora le observă modul de viață- completează jurnale, caută informații despre respectivul animal, în vacanță își asumă pe rând rolul de a avea grijă de acel animal).

Diferențele cele mai mari sunt în continuare la nivel de atitudine a cadrului profesoral față de copil. În sistemul public înca se aplică următoarele:
“Sancțiunea, ca metodă, îmbracă două forme: în cazul în care elevul nu respectă normele de conduita morală, disciplina școlară, îndrumările și ordinea firească pentru o viată corectă, intervine pedeapsa — sancțiunea punitivă, de regulă, într-o succesiune a gravității abaterilor prevăzute de regulamentul școlar.
Când elevul realizează succese în comportamentul său îl stimulăm prin recompense sau sancțiuni premiale.
Pedeapsa este o sancționare a nerespectării regulilor de comportare, a îndrumărilor și ordinelor date, a îndatoririlor și obligațiilor școlare.
Recompensa este fața pozitivă a sancțiunii, în sensul că prin ea încurajăm anumite fapte care, prin repetare, duc la deprinderi și obișnuințe bune.
La fel ca în cazul recompensei, și în cazul pedepsei baza psihologică constă în asocierea dintre ideea actului comis și sentimentul care urmează acelui act în urma măsurii luată de educatori: în cazul pedepsei, sentimentul neplăcerii, suferința durerii, sentiment care va fi o piedică în viitor să mai săvârșească actul respectiv, iar în cazul recompensei, sentimentul de plăcere care se asociază cu actul comis. Recompensa este un mijloc puternic de stimulare a elevului spre săvârșire de acte morale; pedeapsa este mijloc puternic de frână spre acte imorale; ambele sunt necesare pentru formarea de deprinderi morale” (citat dintr-un curs de educație morală și civică).
Învățarea contra recompensei sau a pedepsei este învățare fără fond, fără adâncime, fără scopul învățării în sine a informației, ci doar de frica pedepsei sau pentru o recompensă- aici iarăși intervenind diferența între sistemul public și cel alternativ, și anume că în tradițional copiii sunt evaluați și notați în funcție de performanță, și intervine “vânarea” notei-în momentul în care elevul a luat nota dorită, s-a sfârșit și învățarea, pe când în sistemul alternativ, elevul învață de dragul de a învăța, pentru a putea pune în aplicare ceea ce învață și fără frica unei note proaste.
Recompensa si pedeapsa sunt cele care trag în jos sistemul public, care schimbă psihologia copilului și îl împing spre diverse comportamente superficiale- el poate deveni frustrat și să își piardă interesul pentru o anumită materie din cauza unei note proaste, care poate a fost luată nu neapărat din cauza neștiinței la materia respectivă, dar poate din cauze paralele- o zi mai puțin bună, un tonus scăzut, lipsa concentrării etc. Recompensa nu este nici ea o idee mai bună, căci elevul va învăta doar ca să fie lăudat, nu pentru informația în sine. Va lucra doar în vederea testelor și evaluărilor, căutând să ia o notă bună și să își câștige apelativul de “cel mai bun din clasă”.
Expunem în continuare cele 18 reguli ale clasei și ale profesorului Montessori, și menționăm că dacă măcar jumătate s-ar aplica în sistemul public, acesta ar avea cu totul alta față:

1.RESPECT
Dacă acțiunile noastre sunt conduse de dragoste și respect pentru copil, atunci putem recupera neîndemânarea noastră. Ex – a fi într-o cultură nouă este echivalent cu dilema copilului atunci când învață să se adapteze.
2. CONSTIENTIZAREA PERIOADELOR SENZITIVE LA COPIL: LIMBAJ, MIȘCARE, ORDINE, RAFINAMENT, CALITĂȚI SENZORIALE, RELATII SOCIALE.
3. FOLOSIREA CUNOȘTINȚELOR DESPRE TENDINȚELE UMANE
Când lucrezi cu un copil, păstrează în minte că oamenii tind spre comportamente care implică activitate, devenire, posesiune, explorare, orientare, ordine, comunicare, imaginație, exactitate, repetiție și perfecțiune.
4. MEDIU PREGĂTIT
5. LIMITAREA MATERIALELOR
La clase nu există câte o bucată de material pentru fiecare copil. Există o singură bucată din fiecare. Învățând să aștepte și să împartă materialele din clasă copiii își vor dezvolta controlul impulsurilor și gândirea alternativă.
6. EDUCATORUL CA LEGATURA DINTRE COPIL ȘI LUME
Ca părinți și educatori suntem în poziția de a-l conecta pe copil la lumea din jurul lui, în primul rând acasă și apoi în comunitate. Suntem ca niște magicieni, explicând un truc unui public absorbit. Trebuie să reținem că adultul este partea cea mai importantă din mediul unui copil.
7. LIBERTATEA DE ALEGERE
Când ni se dă posibilitatea de a alege între a face ceva sau NU, sau de a alege între o activitate și alta, aducem în munca noastră un entuziasm care ar fi fost înăbușit prin forță. La fel se întâmplă și în cazul copiilor. Dar când îi dăm copilului variante, îl ajutăm să poată lua o decizie bună.
8. DEZVOLTAREA RESPONSABILITĂȚII
Cum ne-am format noi aptitudini, muncim mai departe în dobândirea mai multor libertăți și devenim conștienți de responsabilitățile pe care acestea le implică. De ex: dacă copilul învață să curețe și să taie singur o banană, aceasta poate conduce în mod natural la libertatea sa de a mânca banana atunci când dorește. Responsabilitatea ce se desprinde din această libertate este să mănânci ceea ce iei și să cureți după tine însuți. Această dezvoltare se produce într-un fel de spirală ascendentă: activitate urmată de aptitudini (competențe), urmate de libertate, urmată de responsabilități, urmate de o nouă activitate, și așa mai departe…
9. COPILUL CONSTRUIEȘTE O FIINȚĂ UMANĂ
Copiii construiesc adulții care vor deveni. În fiecare copil este o voință puternică ce răspunde la oportunitățile din mediul copilului. Astfel, noi trebuie să creăm oportunități pentru modelarea sinelui copilului și să îndepărtăm obstacolele din calea dezvoltării lui.
10. DE LA MARE LA MIC. -PORNIM DE LA ÎNTREG CA SĂ AJUNGEM LA PĂRȚILE COMPONENTE-
Unde trăiesc? Începem cu planeta pămant care se învârte iî jurul soarelui o dată pe an. Ea se rotește în jurul axei sale o dată pe zi pentru a ne da ziua și noaptea. Pământul este acoperit de apă și pământ. Noi trăim pe pământ. Pământul este format din mase numite continente. Locuim pe continentul Europa, în țara România, în orașul Bucuresti/Voluntari, pe strada Emil Racovița.
11. DE LA CONCRET LA ABSTRACT
Dacă adăugăm un glob la discuția de mai sus vom face totul mult mai ușor de înțeles pentru copil. Prezentarea va fi mai puțin abstractă și mult mai concretă.
12. MINTEA SE DEZVOLTĂ PRIN LUCRUL MANUAL
Mintea si mâna lucrează împreună într-un mod inexplicabil. Încearcă să bagi un fir de ață în ac și limba ta va ieși afară ca și cum creierul încearcă să găsească un cuvânt pentru a descrie experiența. Copiii își amintesc mult mai ușor cuvintele obiectelor dacă pot atinge sau ține obiectul cu pricina decât dacă doar îl văd sau văd o imagine a acestuia.
13. IZOLEAZĂ DIFICULTĂȚILE ÎN SARCINI
Cuvintele și mișcările noastre pot părea copilului un fluviu rapid de sunete și activități. Atunci când vezi un gimnast făcând un exercițiu la olimpiadă poate părea extrem de complicat. Dacă vedem exercițiul făcut în mișcări lente sau câțiva pași ce-l compun, izolați, și dacă încercăm să repetăm, acțiunea devine mult mai clară. La fel ca la cursurile de dans, învățăm secvențial. E important să izolăm dificultatea atunci când spunem sau facem ceva, arătând într-un mod precis cum se face acel lucru.
14. NU INTERVENI ÎN ACTIVITĂȚILE SPONTANE!
Odată ce copilul a ales o activitate, rolul educatorului este să nu lase nimic să strice focusul fragil pe care copilul îl are în acel moment.
15. OBSERVĂ COPILUL LA MUNCĂ
Vei ști ce competențe a dobândit, ce activități are nevoie pentru a-și construi noi competențe, ce personalitate are, vei ști cine este cu adevărat.
16. REPETIȚIA PRIN VARIATIE
Ființele umane învață prin repetiție – și copiii mai mari și adulții au nevoie de repetiție, dar cu ceva schimbări în activitate care să le aducă provocări. Pentru copiii mai mici, provocarea este la noi și constă în a le oferi oportunități pentru repetiție, păstrând activitatea într-o ordine anticipată și asigurându-ne că copilul va avea timp suficient să repete activitatea atât cât îi este necesar.
17. PREGĂTIREA INDIRECTĂ
Prin lecțiile noastre, vrem să pregătim copilul pentru activități care-i vor consolida competențele de care va avea nevoie mai târziu într-o muncă mult mai dificilă.
18. TEHNICI CARE CONDUC SPRE INDEPENDENȚA FIZICĂ ȘI MENTALĂ A COPILULUI
Scopul nostru este să creștem un adult. Creștem adulți, nu copii. Orice ajutor pe care îl oferim copilului și care nu este necesar, este un obstacol în dezvoltarea lui.

Alexandra Iftode
Educatoare 3-6 ani
Montessori Land